Am scris, am învăţat despre Tzolkin, am predat 7th Path, l-am ajutat pe Nico sa construiască templul chakana, am avut grijă de Anay… si pe langa toate astea am făcut încă un lucru ce a marit lista noastră de “premiere”: am facut trufle si le-am vandut pe strazile din Urubamba.

Cum ne-a venit ideea



La sfarsitul Vipassana am întâlnit o suedeza ce călătorea în Peru cu nici un ban în buzunar sau banca. Am întâlnit mai târziu mulţi altii ce făceau acelaşi lucru, şi câştigau bani pe drum vanzand diverse, de la alimente la obiecte de arta confecionate de ei insisi. Fatuca noastra suedeza i-a spus Bocai cum ea a făcut şi vândut trufe în Cusco si a reusit sa faca bani destui incat sa se sustina pe timpul cat a stat acolo.Când Boca mi-a împărtăşit ideea asta am fost imediat fascinata! Vroiam sa facem în calatoria asta lucruri nu numai pe care nu le făcusem inainte, dar pe care nici nu le-am face în mod normal. Povestea cu trufele parea exact asa o experienţă, şi daca puteam face si-un banut cu ocazia asta, cine-a refuzat vreodata asa o oportunitate? 

Cum am inceput?

Asa ca la câteva zile după ce ne-am mutat in Urubamba am decis că e timpul si locul perfect pentru mica noastra intreprindere. Boca luase reţeta de la suedeza noastra şi de asemenea ceruse mamei ei alte idei, asa ca am inventat o reteta proprie si am fost gata de atac! Aveam sa facem trufe cu banane şi manjar (caramelul local), presarate cu nucă de cocos şi o mulţime de dragoste. Apoi aveam să iesim în oraş să le vindem.

Prima zi



Intr-o dimineata ca oricare ne-am trezit devreme pline de entuziasm si am petrecut vreo 2 ore facand 50 de trufe pe care aveam de gand să le vindem pentru 1 Sol fiecare. Katya s-a alăturat si ea micului nostru grup şi toate 3 am ieşit la miezul zilei să ispitim oamenii cu dulciurile facute cu drag. A trebuit să trecem pe la spalatorie sa ridicam niste lucruri si, cine-ar fi banuit, spalatoria s-a intamplat sa fie exact langă o şcoală … şi copiii ieseau spre casa exact la momentul respectiv. Ne-au înconjurat imediat şi au fost foarte curiosi ce avem de vânzare, totul fiind atat de nou pentru ei: în primul rând faptul că eram în mod evident, straini, şi in al doilea rand că vindeam ceva ce nu mai văzusera niciodată. Era o schimbare tentanta de la jeleurile si inghetatele pe care erau obisnuti sa le cumpere in fiecare zi în afara şcolii.

Din păcate, la fel de mare precum ne-a fost entuziamul când le-am văzut interesul, asa ne-a fost si dezamagirea cand am vandut doar 3 trufe. Problema a fost preţul: copiii erau obisnuiti sa cheltuie 30-50 cenţi pentru dulciuri după şcoală, asa ca cei mai multi dintre ei nu aveau nici măcar 1 Sol cu ei, sau chiar daca il aveau li se parea prea mult de dat pe o mica bomboana. Mulţi ne-au întrebat totusi dacă vom fi acolo ziua următoare, şi le-am spus ca cel mai probabil vom fi. Aveam de gând să ne schimbam strategia pentru a doua zi, şi deja ştiam cum.

Am petrecut urmatoarele 2 ore vânzand restul de 47 de trufe în şi în jurul centrului si pieţei locale. A fost destul de evident ca oamenii aveau probleme cu pretul, asa ca am stiut ca runda urmatoare de trufe vor fi jumătate din mărime şi jumătate de preţ. Şi dublu entuziasm. De asemenea am învăţat că oamenii nu aveau nicio idee ce e o “trufa”, asa ca a trebuit să schimbam de la “Vrei nişte trufe?” la “Vrei nişte bocaditos?”, denumire pe care localnicii o folosesc pentru “prajiturica”.  Bocadito … ne-a placut cum suna. Şi în timpul nopţii visele ne-au fost pline de bocaditos.

A doua zi cu o noua strategie

Cu lecţiile din prima zi internalizate, ne-am trezit din nou devreme în dimineaţa următoare şi am făcut 150 bocaditos mai micute pe care urma sa le vindem pentru 50 de centi fiecare. Ne-am schimbat strategia în ceea ce priveşte dimensiunea şi preţul, si am adăugat de asemenea un alt element: cumpărasem niste bombonele si pufarini colorati în ziua precedentă, asa ca jumătate din bocaditos erau pline de culoare şi foarte atractive privirii, mai ales privirii copiilor. Le pregătsem în special pentru copii de la şcoala unde fusesem in ziua precendenta, şi am fost sigure că vor fi un succes.

 
Am ajuns la şcoală la aceeaşi ora ca în prima zi şi, surpriză! Şcoala era închisă. Se pare ca aveau ceva competiţii sportive şi toată lumea era la stadionul local. Perfect, am zis, intr-acolo ne indreptam si noi. Cand am ajuns acolo am realizat ca “toată lumea” era doar cadrele didactice, care erau foarte concentrati pe jocurile lor de fotbal si volei şi nu păreau deloc să dornici de a cumpara bocaditos. Am vândut câteva, dar nici pe departe la fel de multe pe cat am fi dorit. Am petrecut inca vreo oră plimbadu-ne prin jur, dar nu am reuşit să terminam intregul lot.

A treia zi

Asa ca a doua zi am iesit din nou şi am vândut restul de 50 bocaditos în 40 de minute. Nu ne-a venit a crede cat de productive am fost şi nu ne-am prea dat seama ce se întamplase, dar am fost atat de multumite incat am decis sa facem dublu cantitate de bocaditos pentru “piaţa de duminică” din Pisac, un oraş turistic la aproximativ o oră distanţă de Urubamba.

A patra si ultima zi

Aşa am si făcut, şi duminică înainte de prânz eram in Pisac cu peste 200 de bocaditos. A fost o zi plina şi ne-a facut placere sa ne plimbam prin piaţă inspectand ce era pus la vanzare si în acelaşi timp vânzand sau facand schimb de trufe cu diverse lucruri pe care am vrut sa le cumparam. Nu am reusit să vindem toate prajiturelele pregatite, dar a fost o zi bine petrecută şi de asemenea ultima noastră zi vânzand bocaditos. Precum ne-a devenit obiceiul, am încheiat-o reflectand asupra ce am învăţat din această experienţă. E ciudat cum atât de multe dintre “lectii” erau lucruri pe care le stiam subconstient, dar nu le analizasem niciodata constient. Sau erau lucruri pe care le poti citi in mai toate cartile despre vânzari, dar până acum le stiam doar la nivel intelectual. Cand le-am tradus la nivel de experienţă au devenit mult mai reale pentru noi şi mult mai uşor de folosit în viitor pentru proiecte mai mari si semnificative.


Citeşte lucrurile pe care le-am învăţat într-un post separat. Următorul.